Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

vineri, 8 ianuarie 2010

Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei!


Altă argumentare, aceeaşi atitudine!
„- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!”


 ***
„Vijelia ateismului şi prigonirii a început treptat să se întindă, ..., fie în secret, fie pe faţă, fie într-un mod meşteşugit. La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului  din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin[Sfântul Arhiepiscop Luca de mai târziu] a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital  anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul dintre reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:
 - Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!
 Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice.
În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia din şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie  operată de  profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:
 - Îmi pare rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.

Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei.”

***
„Valentin Felixovici era un om cu o curăţie desăvârşită a sufletului şi niciodată nu  renunţa la convingerile lui, chiar şi când ştia că unele constatări şi fapte ale sale puteau avea rezultate nedorite. Era dezinteresat şi modest. În acest om toate erau transparente, curate şi luminoase. E de neînţeles cum îmbina în el două personalităţi – aceea a medicului, a omului de ştiinţă, a chirurgului practic, a unui luptător împotriva bolii şi morţii, la care oamenii ajung pentru că aceasta este voia Domnului, şi, de cealaltă parte, a slujitorului lui Dumnezeu, al credinţei, ţinând cu severitate toate poruncile Bisericii. Participa activ la Sfânta Liturghie şi era prezent la toate congresele Asociaţiei Medicilor, unde făcea importante referate ştiinţifice.
Era la fel de sever şi neclintit atât în ţinerea poruncilor ortodoxiei cât şi în lupta pentru instaurarea adevărului ştiinţific. Pentru credinţa lui în Dumnezeu ar fi putut chiar să mucenicească, să ia cununa luminoasă a martirilor.”(Profesorul Kassirski)
***
Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, p. 67
Surse icoane: 




Sfântul Arhiepiscop Luca - „...toţi ziceau că este un om de ştiinţă binecuvântat de Dumnezeu.”





 Un episod din viaţa Sfântului Arhiepiscop Luca
Despre etica medicului creştin
sau Despre creştinarea întregii noastre vieţi

„În cele din urmă, în toamna anului 1934, după zece ani de pregătire, circulă celebrul său studiu, Eseuri despre chirurgia infecţiilor septice. Toţi colegii lui, medici din toată ţara, primesc acest eveniment cu bucurie.[…] Manuscrisul a devenit cartea de căpătâi a medicilor. Deschidea noi drumuri în chirurgie şi îi ajuta foarte mult pe aceştia[…]. Înaintea epocii antibioticului, când medicul nu avea la îndemână alt mijloc de a stârpi puroiul în afară de cel al intervenţiei chirurgicale, cartea aceasta era un manual indispensabil şi oricare medic, deţinând-o, putea face cele mai grele  operaţii în condiţiile deosebit de dificile din spitalele periferice. Profesorul Polianov a scris: „Nu există în ţara noastră o carte asemănătoare acesteia, scrisă într-un mod atât de graţios, având atâtea cunoştinţe medicale şi atâta dragoste pentru om”. […] În anul 1996, profesorul Academiei Militare de Medicină, Alexandru Vavilov, a spus: „Dacă nu era arhiepiscopul Luca, chirurgia noastră s-ar fi aflat cu cincizeci de ani în urmă”.
Mulţi oameni de ştiinţă menţionează că această carte este scrisă cu multă dragoste către omul suferind şi către cititor. Există şi mărturii ale ateilor, care scriu că, deşi cititorul nu ştie că scriitorul Eseurilor este episcopul Luca, nu poate să nu-şi dea seama că au fost scrise de un creştin. Sunt pagini care arată cu câtă dragoste a scris cartea, dar şi cu câtă sensibilitate se comporta faţă de pacienţi. În introducere scria:
„Drumul greu al chirurgului de la ţară autodidact, m-a învăţat unele lucruri  pe care acum, la sfârşitul activităţii mele chirurgicale, aş vrea să le împărtăşesc tinerilor mei colegi, spre a le uşura lucrarea…”
 În alte pagini afirma:
„Când începe consultaţia, medicul trebuie să vadă nu numai partea abdominală, ci şi pacientul întreg, pe care, din păcate, doctorii îl numesc caz. Omul se teme şi este deznădăjduit, inima i se zbate, nu numai în sensul propriu al cuvântului, ci şi metaforic. De aceea nu trebuie să-i întăriţi doar inima cu camfor sau digulen, ci trebuie să-l scăpaţi pe bolnav de stres şi de încărcătura psihologică. Bolnavul nu trebuie să vadă masa chirurgicală, instrumentele pregătite, oamenii îmbrăcaţi în echipament sanitar, cu măşti pe faţă şi mănuşi în mâini. Adormiţi-l în afara spaţiului chirurgical. De asemenea, îngrijiţi-vă să fie cald pe toată durata operaţiei, deoarece acest lucru are foarte mare importanţă”.
În lumea medicală din Taşkent, episcopul Luca era o persoană care inspira respect. Transmitea cu bucurie cunoştinţele, meseria şi experienţele lui  tuturor medicilor care i le cereau.
G. N. Terehov , profesor de anatomie, scria într-o epistolă de-a lui datată 7 martie 1968, în Taşkent:
„…Ne-a făcut o mare impresie înalta lui educaţie şi tehnica lui strălucită în chirurgie. La operaţiile lui de la spital, în prezenţa multor medici, găsea mereu ocazia să-i înveţe pe chirurgi toate metodele de chirurgie şi de diagnosticare. În comportarea lui era foarte simplu, dar şi serios. De aceea toţi ziceau că este un om de ştiinţă binecuvântat de Dumnezeu.
Totodată se străduia să inspire un alt fel de morală. Afirma mereu că medicul trebuie să-l iubească pe bolnav, să se sacrifice pentru el şi să facă totul pentru a-i salva viaţa. Colegii şi studenţii săi mărturisesc că episcopul medic se indigna când vedea  medici iubitori de bani, exploatatori ai durerii omeneşti, indiferenţi şi reci, care-l privesc pe bolnavi ca pe un obiect, şi sunt interesaţi mai mult de caz, de boală decât de cum se simte bolnavul şi cât suferă. Era ceva care-l înfuria şi pe care nu-l putea îngădui. Pentru că este un fapt neîndoielnic că, fără durere adevărată pentru om, medicina nu numai că nu poate fi ştiinţă, dar devine o înşelăciune neruşinată şi bestială.”(Părintele Filothei Faros, Umblă întru sănătate, Ed. Kastaniotis, 1996, p. 127)
Nora lui, Maria, povesteşte următoarea întâmplare:
„Într-o zi  am trecut pe la spital şi  l-am găsit foarte supărat. Ce se întâmplase? O femeie medic, Federmester, l-a înştiinţat că un bolnav care avusese flegmon a murit. În perioada aceea nu existau antibiotice. Episcopul Luca s-a tulburat, a privit-o cu ochi aspri şi a întrebat-o ce făcuse pentru a-l vindeca. Ea a explicat şi a terminat nervoasă cu fraza:
 - Ce era să fac? Bolnavul era oricum condamnat!
În momentul acela episcopul nu s-a putut abţine. A observat aici o oarecare indiferenţă şi nepăsare şi a început să strige tare:
 - Nu aveţi nici un drept să încetaţi lupta pentru viaţa pacientului dumneavoastră! Nu aveţi dreptul nici măcar să vă gândiţi la eşec.  Să faceţi doar ceea ce trebuie! Să faceţi totul! Mă auziţi?
Era ceva neobişnuit pentru el să strige în felul acesta. Nu suporta indiferenţa. În secţia lui îi avea pe cei grav bolnavi şi zi şi noapte se găsea alături de ei. Dăduse ordin ca atunci când se va întâmpla ceva serios sau urgent să-l anunţe imediat, fie că era zi obişnuită ori sărbătoare, fie se afla la curs ori la conferinţă”.

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp. 213 - 216
Sursa imaginii:


Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul




Trupul Sfântului Ioan Botezătorul a fost înmormântat în cetatea samariteană Sebaste/ Sevasta. Sf. Ev Luca, plecând să-L  propovăduiască pe Hristos în cetăţi şi oraşe, a ajuns la Sevasta, unde i-au dat mâna dreaptă a Sfântului Prooroc Ioan, mâna cu care el îl botezase pe Mântuitorul. Exanghelistul Luca a luat-o cu el în Antiohia, oraşul său de baştină. Când musulmanii au cucerit Antiohia, două secole mai târziu, un diacon numit Job a adus sfânta mână a Înaintemergătorului la Calcedon. De aici, în ajunul Teofaniei Domnului, a fost transferată la Constantinopol(956) şi ţinută acolo.
În anul 1200, pelerinul rus Dobrinia, care ulterior a devenit Sf. Antonie, Arhiepiscopul Novgorodului(10 februarie), a văzut mâna dreaptă a Înaintemergătorului in palatul imperial. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că în anul 1263, în timpul capturării oraşului de către cruciaţi, împăratul Baldwin a dăruit un os din încheietura mâinii Sf. Ioan  lui Ottonus de Cichon, care l-a dat apoi unei mănăstiri cisterciene din Franţa.
Mâna dreaptă era în continuare păstrată în Constantinopol. Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV -lea, aceste sfinte moaşte au fost văzute de nişte pelerini ruşi, Ştefan din Novgorod, diaconul Ignatius, cântăreţul Alexandru şi diaconul Zosima. Când Constantinopolul a căzut sub asediul turcilor în 1453, obiectele sfinte au fost adunate, la ordinul cuceritorului, şi ţinute sub lacăt în trezoreria Imperiului Otoman.
În Vieţile Sfinţilor este o mărturie certă că în 1484 mâna dreaptă a Înaintemergătorului a fost dată de fiul sultanului musulman Baiazid Cavalerilor din Rodos pentru a le câştiga bunăvoinţa, deoarece un rival periculos al lui Baiazid, chiar fratele său, se aliase cu aceştia. Un contemporan, Wilhelm Gaorsan Gallo, vice-cancelar al Rodosului, de asemenea aminteşte aceste fapt. Cavalerii de Rodos, stabilindu-şi sediul lor pe insula Malta, au transferat relicvele cu ei acolo.  Când ţarul rus Paul I(1796-1801) a devenit mare maestru al Ordinului Maltez în cinstea Profetului Ioan, mâna dreaptă a Botezătorului, o parte a Sfintei Cruci şi Icoana « Philermos » a Maicii Domnului(12 octombrie) au fost duse în 1799 în Rusia, la Capela Gatchina(12 octombrie). În acelaşi an, aceste sfinţenii au fost transferate în biserica închinată Icoanei nefăcute de mâini omeneşti a Mântuitorului din Palatul de Iarnă. S-a compus o slujbă specială pentru praznicul ei.
Părţi din mâna dreaptă a Sf. Ioan se crede că sunt în Mănăstirea Cetnije(Muntenegru) şi de asemenera la Schitul Românesac Prodromul din Sfântul Munte Athos.
Nu se ştie cum a ajuns  această parte din mâna dreaptă a Sf. Ioan la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos. Dar se ştie că în primii ani ai secolului al XIX-lea, consilierul Prusiei la Constantinopol, John Frangopoulos, era în posesia acestor sfinte moaşte şi le-a împodobit cu pietre preţioase. Pe 10 martie 1802 au fost aduse sau restituite Mănăstirii Dionisiu prin strădaniile Stareţului Ioachim Agiostratiti. Acest eveniment este prăznuit anual de către Mănăstire în a patra Duminică a Marelui Post cu priveghere de toată noaptea.
Sf. Nicolae Velimirovici scrie în Proloage : « Se spune că în fiecare an  la praznicul Sfântului Ioan, episcopul aduce mâna dreaptă a  acestuia înaintea poporului. Uneori mâna este deschisă, alteori închisă. În primul caz, ea semnifică un an roditor şi bogat, iar în al doilea caz, înseamnă un an neroditor şi cu foamete mare ».


Alte sfinte moaşte ale Înaintemergătorului