« L-am văzut pe bădia Traian...de luni până în sâmbăta patimilor. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această sfântă săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu in ima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe crucea de pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu. »
« A fost o alăturare spontană a unor oameni care,
deşi cu structuri diferite
, aveau afinităţi sufleteşti şi năzuinţe spirituale comune. »
În răstimpul cât va sta la Aiud, 1942-1948, Valeriu se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. « Misticii » - cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere – puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste.[...]
Cei mai mulţi erau foarte tineri, elevi sau studenţi, condamnaţi pentru aceeaşi vină : continuarea sub o formă sau alta după ianuarie 1941 a activităţii legionare. Ca şi în cazul lui Valeriu, nici vorbă de atentate, ci doar participarea la întruniri ce urmăreau educaţia morală şi spirituală a tinerilor. »
–Marin Naidim :
« Noi nu ne considerăm vinovaţi juridic[...] pentru că nu avem fapte infamante la activ. N-am ucis, n-am furat, n-am împilat pe nimeni şi cu toate acestea ne-au dat ani grei de închisoare, pentru că am cotizat, am cântat cântece legionare, am învăţat bine la carte, fapte pentru care orice om de bună credinţă ne-ar fi felicitat, dar se vede treaba că judecătorilor de la tribunal li s-a dat de Dumnezeu să li se împartă pedepse pentru cu totul alte păcate decât acelea cunoscute de ei.
O vină totuşi aveam : aceea de a fi făcut toate aceste lucruri bune sub o firmă interzisă ; dar pentru acest lucru să condamni nişte oameni, nişte băieţandri, la 25 de ani de muncă silnică ? Se vede cât de colo că aici e patimă şi nu judecată dreaptă. »
(În Puncte Cardinale, nr. 11/ 59, noiembrie, 1995)
Deşi pare de necrezut, dar aşa au stat lucrurile. Spre exemplu, doi dintre ei, Virgil Maxim, elev, şi Marin Naidim, absolvent de liceu, vor fi condamnaţi la 25 de ani de închisoare în urma unei mascarade de proces care a durat doar câteva min ute. Practic, avocaţilor nu li s-a dat voie să spună nimic. Vina lor: continuarea educaţiei legionare în Frăţiile de Cruce[...]
Pentru motive la fel de puerile au fost arestaţi şi condamnaţi, după ianuarie 1941, sute, dacă nu mii de tineri. Animaţi de năzuinţe curate, idealişti, dar oarecum confuzi, deschişi spre spiritualitate, dar fără o aşezare temeinică, ei se vor maturiza prin suferinţă şi se vor limpezi sufleteşte în temniţă. Cei mai râvnitori şi spre curăţie şi desăvârşire în Hristos se vor aduna în acest grup al nevoitorilor de la Aiud, format în jurul avocaţilor Traian Marian şi Traian Trifan.*
Traian Trifan
Acesta din urmă – bădia Trifan, cum i se spunea – era prin vârsta, trăirea şi cuvântul său înţelept o adevărată instanţă duhovnicească pentru ceilalţi. De neclintit în faţa compromisurilor, bădia Trifan era – după cum îl descrie Părintele Arsenie Papacioc –
« un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi ».
Născut din Lancrămul lui Lucian Blaga, într-o familie cu doisprezece copii, bădia Traian se ridică prin propriile puteri, ajungând avocat şi doctor în drept. Numit prefect al judeţului Braşov în timpul scurtei guvernări legionare, cu ocazia aşa-zisei « rebeliuni » din ianuarie 1941, refuză să predea armatei prefectura din Braşov, aşteptând confirmarea de la Bucureşti şi cerând ca, după cum a fost numit prin decret, tot aşa să fie destituit prin decret oficial. Este arestat şi condamnat la 16 ani Inchisoare.
La Aiud se va opune conducerii închisorii care, la ordinul lui Antonescu, promite legionarilor eliberarea cu condiţia de a se desolidariza de Mişcarea Legionară şi de a merge pe front, « reabilitându-se » astfel pentru greşelile din trecut. [...] În faţa deţinuţilor şi a conducerii închisorii, bădia Traian respinge cu demnitate această insinuare.
« Traian Trifan are grad de căpitan şi îşi serveşte ţara ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui »
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Cea mai frumoasă mărturie despre acestui « avvă » coborât parcă dintr-un Pateric al temniţelor ne-o dă Dumitru Bordeianu în ale sale Mărturisiri din mlaştina disperării. La Gherla, în 1955, în perioada postului Sfintelor Paşti, Bordeianu a nimerit în aceeaşi cameră cu Trifan. În Săptămâna Patimilor a văzut măsura la care, cu toată inima, plângând ca o mamă care-şi pierduse singurul fiu, bădia Trifan trăia şi simţea chinul Golgotei alături de Hristos :
« L-am văzut pe bădia Traian...de luni până în sâmbăta patimilor. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această sfântă săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat şi toată săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi simţind cu in ima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe crucea de pe Golgota. Îi impresionase pe toţi cei din cameră într-atât încât întreaga săptămână mare a fost una de doliu. »
Om al rugăciunii, blând şi smerit, câştigând multe suflete cu trăirea şi cuvântul său înţelept, bădia Trifan va străbate cu seninătate de sfânt lungul său pelerinaj – 21 de ani - prin pustiul temniţelor comuniste. După eliberare îşi va împărţi timpul între slujbele Bisericii şi munca necalificată – deşi era avocat şi doctor în drept – la un centru de confecţionat lădiţe pentru fructe.
*Grupul format în jurul lor nu se deosebea prin nimic – ierarhie, reguli sau organizare – de ceilalţi deţinuţi. A fost o alăturare spontană a unor oameni care, deşi cu structuri diferite, aveau afinităţi sufleteşti şi năzuinţe spirituale comune. Nucleul era constituit din Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iuliu Bălan, Constantin Pascu şi, mai apoi, Ioan Ianolide. Enumerarea nu e completă, desemnând doar pe cei – să spunem aşa – din primul cerc, în jurul lor aflându-se şi alţii.
Din volumul « Sfântul închisorilor ». Editura Reîntregirea, 2007
Foto :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu