Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 17 decembrie 2009

Un mărturisitor neaşteptat


De multe ori lucruri care în aparenţă nu au nicio legătură, se adună într-un tot, într-o suită de consecinţe surprinzătoare, completându-se ca prin miracol.
Aşa mi s-a întâmplat cu  descoperirea acestui segment din viaţa lui Vică Negulescu. În nopţile de veghe din timpul aşa zisei revoluţii, când eram nelipsit din Piaţa Universităţii, am remarcat un bărbat binefăcut, cam de 50 de ani, care era un pachet de energie şi de forţă de luptă contra comunismului. Nu numai atât, era şi un apărător al Mişcării Legionare dând dovadă că ştia o mulţime de lucruri din istoria legiunii, dezarmându-i pe toţi denigratorii, dar mai mult decât orice, dovedea un ataşament la această idee. M-am apropiat într-o seară de el şi l-am întrebat ce îl determină să fie atât de vehement.
 - Păi, domnule dragă, eu sunt legionar şi lupt în contra duşmanilor ţării şi din toţi aceşti duşmani cel mai rău este comunismul, care m-a făcut să fiu marcat de domnia lui şi să nu pot să mă dezvolt după măsura posibilităţilor mele.
L-am întrebat, făcându-mi socoteala, că prin 1957-1958 ar fi putut să aibă cam 18-20 de ani, dacă a făcut parte din « Frăţia de Cruce ».
 - Am citit despre această frăţie, dar eu nu am făcut parte din ea, căci omul care m-a făcut legionar acum 30 de ani nu mi-a spus nimic de ea. Mi-a vorbit de idealurile de  luptă legionare, de câţiva din eroii acestei lupte. Eu m-am informat apoi din ziare, citind invers ce scriau comuniştii, încercând, fără încetare, să denigreze această mişcare. Am mai citit câte ceva de la un unchi la care am locuit şi în podul casei lui avea ascunsă, de către vechiul chiriaş, o adevărată bibliotecă legionară.
Am găsit şi am buchisit bineînţeles : Pentru legionari a Căpitanului, Cranii de lemn a lui Moţa, articole de Puiu Gârniceanu, de Nae Ionescu, Crez de generaţie a lui Vasile Marin, în fine, toată presa până în 1938 care era plină de tot felul de teme cu privire la mişcare şi luni întregi le-am învăţat aproape pe dinafară.
 - Dar omul care te-a făcut legionar cine era şi în ce împrejurări s-au întâmplat toate ?
 - Domnul meu, am respectat până acum toate sfaturile pe care le-am primit de la el şi de aceea am rămas liber, iar acum este prima dată când le încalc, dar am nădejde că s-a terminat comunismul şi nu mai trebuie să mă feresc.
 - Nu fi prea sigur de asta, poate va continua, dar sigur sub alte forme, mai puţin violente şi mascat, dar la fel de periculos.
 - Dar dumneata cine eşti de îmi pui atâtea întrebări ?
 - Eu am făcut mulţi ani de puşcărie începând din 1948 ca membru al Mişcării Legionare.
 - Iată că am avut norocul să întâlnesc un astfel de om ! şi eu am fost închis la Jilava nevinovat la 17 ani, pentru că aveam acelaşi nume cu un legionar urmărit, anume Guran Gheorghe.
După vreo trei luni şi jumătate a fost arestat cel urmărit şi eu eliberat după încă vreo două săptămâni.
Însă în acest timp am încasat bătaie noapte de noapte, pentru cel urmărit,  fiind considerat fanatic, pentru că nu recunoşteam nimic din cele ce-mi puneau în cârcă.
Aveam nişte răni la tălpi până la os care nu mi s-au vindecat decât târziu după ce am fost  eliberat  şi două coaste rupte care mi-au dat dureri groaznice până ce s-au sudat din nou. Căpitanul care mă anchetase în 1957 trebuie să fie acum general sau ministru.  Nu l-am mai văzut ! Aş vrea acum să-l întâlnesc şi să-i mulţumesc pentru că datorită acestei arestări ale mele, am cunoscut un om dintr-o lume de luptători, care m-a umplut de admiraţie şi ale cărui sfaturi le-am urmat cu sfinţenie şi astfel am putut ajunge liber, până acum când comunismul s-a prăbuşit, cum mi-a spus ca un profet Nea Vică.
Am înţeles atunci de cine îmi vorbea.
I-am spus :
 - După ştiinţa mea Nea Vică Negulescu s-a stins în închisoare la Jilava, în secţia specială de exterminare, despre care nu ştiu dacă ai auzit.
 - În adevăr, nu ştiam acest lucru, dar daca ar fi trăit ar fi avut poate 84 sau 85 de ani. Si cu atâta suferinţă strânsa i-ar fi fost greu să supravieţuiască.
 - Dragă domnule Guran, şi eu am avut fericirea să-l cunosc în blestemata închisoare a Aiudului, la secţia aşa-zisă Zarcă. Era într-adevăr un om greu de întâlnit, se ridica puternic deasupra propriei sale cenuşe, pentru a trăi într-o lume exemplară compusă din oameni care îşi sacrificau trupul propriu, propria viaţă pentru izbânda neamului. Tot ce făcea era ca, respectând regulile moralei creştine, să spargă zidul de ură şi de mişelie de care mişcarea legionară era înconjurată.
Nu mi-a fost dat să întâlnesc un om mai neclintit în faţa oricărei primejdii şi atât de calm şi de încredinţat că până la urma binele şi adevărul vor triumfa.
 - Pentru mine, ce să va spun, a fost un moment crucial din viaţa mea, întâlnirea cu acest om mi-a schimbat, în cele câteva zile şi mai ales în orele de sfat în şoaptă, după stingere, drumul vieţii, au trecut atâţia ani şi am şi acum în minte tot ce mi-a spus.
 - Dacă ai putea să-mi povesteşti şi mie, mi-ai face un serviciu, pentru că vreau să scriu o carte monografică despre el.
 - Desigur, dar eu am prins foarte puţin din viaţa lui şi acum după ce au trecut anii şi am citit tot ce am găsit despre mişcare, lucrurile în mintea mea s-au sedimentat poate oarecum haotic, dar vi le voi reda cum le am. .
Din volumul :Vică Negulescu – monografie de Gheorghe Jijie
 
                                                     
NEGULESCU, Valerian Vică A. Născut la 15 aprilie 1905, în Bucureşti. Ajutor de primar al Municipiului Bucureşti în tim-pul guvernării legionare. După rebeliunea legionară a plecat în Germania (Rostok), unde a lucrat cu N. Petraşcu, Nistor Chioreanu, Eugen Teodorescu ş.a. În iulie 1945 a revenit în ţară, ca locţiitor al lui Petraşcu. Arestat în octombrie 1945 şi dus la M.A.I., unde i s-a propus colaborarea. A refuzat pe moment, invocând necesitatea de a discuta cu Petraşcu. I s-a dat drumul dar a fost urmărit şi, după două ore, au fost amândoi arestaţi şi duşi la M.A.I. Au continuat discuţiile cu Teohari Georgescu şi Nicolschi, iar Negulescu a fost lăsat să plece (Petraşcu rămânând zălog) pentru a lua legătura şi cu Nistor Chioreanu. La 6 decembrie 1945 s-a semnat pactul cu M.A.I.-ul ("pentru salvarea existenţei fizice a legionarilor"), în care se stipula că vor fi eliberate acte tuturor legionarilor care vor să intre în legalitate depunând armele, vor fi încadraţi în muncă şi nu vor mai fi interogaţi. Pactul a fost considerat drept o trădare din partea unor conducători legionari, în special de George Manu, care începuseră să colaboreze cu Mişcarea de Rezistenţă Popp- Bujoiu. În iulie 1947, Negulescu, Petraşcu, Chioreanu şi Aurel Călin s-au întâlnit la cabana Bâlea pentru a discuta înfiinţarea unui serviciu de informaţii al mişcării legionare care să adune date şi să le transmită americanilor. Serviciul a fost înfiinţat şi, prin Dragoş Hoinic, se transmiteau informaţii şi în Germania. La al treilea drum Hoinic a fost arestat la Budapesta şi predat autorităţilor române. La 15 mai 1948 Negulescu şi Petraşcu au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare (octombrie). O parte din detenţie la penitenciarele Jilava şi Aiud. În 1954, la procesul torţionarilor, M.A.I. a încercat să se disculpe afirmând că liderii legionarilor, printre care şi Negulescu, au fost cei care au dat dispoziţie deţinuţilor legionari să accepte şi să aplice "reeducarea". Prin sentinţa 32 /10 noiembrie 1954, dintr-un lot de 22 deţinuţi politici, au fost condamnaţi la moarte 17, acuzaţi de torturile din "reeducare". În cadrul aceluiaşi dosar, prin sentinţa 101/16 aprilie 1957, au fost condamnaţi la închisoare 5 anchetatori ai Securităţii (Sepeanu Tudor, Dumitrescu Ales, Sucigan Gheorghe, Avădanei Constantin şi Bărbosu Viorel), care au fost eliberaţi în 1958; iar prin sentinţa 155/1957 au fost condamnaţi la moarte Negulescu Vică, Caziuc Gheorghe şi Bordeianu Virgil (pedeapsă comutată la muncă silnică pe viaţă- sentinţa 459/1957) şi la 15 ani închisoare Calciu Gheorghe Dumitreasa şi Hoinic Dragoş. Negulescu Valerian a murit la penitenciarul Jilava, într-o izolare completă, la 19 mai 1959.

Vremea mărturisirii

Încă din 1948 Mănăstirea Tismana a intrat în atenţia autorităţilor comuniste ca un focar de rezistenţă creştină şi naţională. În 1949, stareţul mănăstirii, Arhimandritul Gherasim Iscu, este arestat şi condamnat la ani grei de temniţă, murind în închisoarea de la Târgu Ocna.
Zece ani mai târziu, încep anchetele pentru procesul mănăstirilor din nordul Olteniei, Tismana şi Polovragi, acuzate de a fi oferit găzduire şi  hrană luptătorilor anticomunişti  din munţi. Între timp Tismana fusese transformată în mănăstire de maici. Stareţa Tatiana Răduleţ, Maica Nicodema Vasilache şi Părintele Veniamin, duhovnicul obştii, sunt arestaţi, trecând prin calvarul anchetelor şi temniţelor comuniste.
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”…
Maica Tatiana Răduleţ, stareţa Mănăstirii Tismana
Cea de-a treia locatară a  celulei de la Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mănăstirii Tismana. Acuzată că a oferit hrană şi ajutor fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.
Nu se terminase bine cu investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă: unde este aurul mănăstirii? Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mănăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii.
Săptămâna Patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu. Avea momente când vorbea tare singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Deodată, în pacea acelei dimineţi sfinte, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nicio explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii, strigând cât o ţineau puterile:
 - Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideţi uşa până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!
O priveam uimite, neputincioase. După scurt timp pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. În prag apare ofiţerul de serviciu. Maica Tatiana se linişteşte şi-l întâmpină cu „Hristos a înviat!”. Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece?  O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?...
Ofiţerul pune mâna la cap în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar, înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie. Încercăm să facem o rugăciune. Linişte…Apoi, deodată, de undeva  nu departe, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând „Hristos a înviat!”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare.
L-a repetat de trei ori, aşa, ca la mănăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea!
După scurt timp au adus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la anchetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră.
Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume.
Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mănăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.
(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)
Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini
ai secolului trecut

„Fericiţi cei prigoniţi”



Crâmpeie din volumul „Fericiţi cei prigoniţi”, în memoria martirilor creştini
ai secolului trecut

Sfântul Patriarh Tihon
Patriarhul Tihon al Moscovei şi al întregii Rusii  a fost profund zguduit de uciderea Ţarului, crimă pe care a condamnat-o pe faţă, ameninţând pe asasini cu pedeapsa lui Dumnezeu. În toţi anii de după Revoluţie, ruşii au avut în Patriarh un adevărat părinte, care ştia să sufere împreună cu turma sa. Cuvintele sale erau adesea sabie de foc ce despărţea lumina de întuneric. Într-o Pastorală din anul 1918 spunea:
„Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri şi le adresăm un avertisment de care să se teamă: Smintiţilor! Reveniţi-vă! Terminaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtaţi încă numele de creştin, căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe!
Aţi schimbat patria pe o Internaţională lipsită de suflet. Aţi împărţit naţiunea în tabere duşmane, aţi aruncat-o într-un război fratricid, de o cruzime nemaiîntâlnită.
Aţi înlocuit iubirea creştină prin ură. În loc să aduceţi pacea, aţi stârnit în chip artificial lupta între clase, folosindu-vă de muncitori şi ţărani…
Aţi promis libertatea, dar fiecare se simte ameninţat şi trăieşte cu groaza percheziţiei, a jafului, a arestării, a deportării, a execuţiei.
Încălcaţi această libertate cu atât mai mult în ceea ce priveşte credinţa creştină, victimă a blasfemiilor şi nelegiuirilor…

Vă va fi cerut tot sângele celor drepţi vărsat de voi şi veţi pieri voi înşivă de sabia pe care aţi scos-o!”

Patriarhul Tihon a fost arestat în 1922 şi n-a fost ucis doar pentru că Lenin nu voia să facă din el „un nou Mucenic Ermoghen”. Slăbit trupeşte în urma  anchetelor nenumărate, cu sufletul plin de durere pentru suferinţele Bisericii şi ale păstoriţilor săi, dar şi pentru pierzarea sufletească a multora din fiii Rusiei, Patriarhul s-a stins din viaţă pe 25 martie 1925. Întâistătătorul Bisericii însângerate a Rusiei deschidea astfel calea noilor mucenici ce vor umple sinaxarul secolului XX.”


***********

Rugăciunea Familiei Imperiale
(trimisă de Sf. Behtiev Ţarului prizonier la Tobolsk şi
 găsită recopiată de către prinţesa Maria)

În aceste zile de întuneric şi zbucium,
 Doamne, dă-ne răbdare
să îndurăm cu vitejie asuprirea poporului
fără de Dumnezeu şi chinurile călăilor!
Dă-ne puterea, o, Dumnezeule drept,
să ajungem să iertăm nedreptatea aproapelui
şi să primim cu blândeţe această cruce însângerată şi apăsătoare.
Stăpâne al lumii, Dumnezeule nemărginit,
Te rugăm să ne binecuvintezi în acest ceas cumplit şi neîndurător,
sufletelor noastre smerite dându-le pacea Ta! Şi când ne vor duce la moarte, 
întăreşte sufletele robilor Tăi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt,
ca să se roage cu blândeţe
pentru toţi prigonitorii lor.


Homo sovieticus
Comunismul nu vrea o reformă parţială şi provizorie. El vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un om nou, un „erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului. „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru „poveştile religioase”.
Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.
În schimb ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. (Tudor M. Popescu)


Icoane: