Sfintele Muceniţe Chirienia şi Iuliana (1 noiembrie)

   Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie

    Chirienia era din cetatea Tarsul, a eparhiei Ciliciei, iar Iuliana, din cetatea Rosana. Pe acestea prinzându-le Marcian ighemonul, în vremea împărăţiei lui Maximian, le silea să se lepede de Hristos, dar ele nu s-au supus. Atunci, a poruncit ca să i se tundă părul şi sprâncenele Chirieniei şi s-o poarte goală prin toată cetatea Tarsului, spre râs şi batjocură. Apoi, ducând-o împreună cu Iuliana în cetatea Rosanei, le-a dat foc; şi aşa s-au săvârşit.

Icoana: commons.wikimedia.org

Închisoarea Jilava, camera 14

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[...]

Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.

În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de  Nicu Popescu Vorkuta.

Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

 - Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!

Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.

Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!

La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.

Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:

 - Pentru că aşa simt eu!

Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”.(Cuvântul românesc, Ontario – Canada, nr. 179 Martie 1991).

Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul  înainte de a fi executat.

Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:

 - Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?

 - Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi(Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia(legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!

[...]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 245-247.

Foto:

www.gardianul.ro/Cazul-maresalului-Antonescu

Închisoarea Jilava, camera 18

“Cu câteva zile înainte de sărbătorile Crăciunului, mulţi din camera 18 Jilava au fost scoşi şi duşi, Dumnezeu ştie unde! Am rămaa doar câţiva în toată camera. Plecarea lor a provocat un gol în inima mea! Parcă totul era pustiu![...]În seara de Ajun a Naşterii Domnului, pe când şedeam la căldura iluzorie a unei sobe de tablă şi murmuram colinde, s-a deschis pe neaşteptate uşa camerei noastre, cu mare zgo,ot, şi locotenentul Rădulescu Ştefan întrebă cu un ton răstit:

 - Cine-i Popescu Nicolae?

 - Eu!

 - Poftim afară!

Am fost dus în poarta principală a închisorii, unde mi s-au nituit nişte lanţuri grele şi ruginite la picioare...

 - De ce? l-am întrebat  pe locotenentul Ştefan, cel care ordonase să mi se pună lanţurile. El era, după ţiganul Maromet, al doilea zbir în Jilava.

 - De ce? m-a întrebat mirat locotenentul Ştefan, pentru intenţie de evadare! Teribil răspuns, dinainte pregătit. Punct şi nimic mai mult.

Colegii mei de cameră, având experienţă, mi-au înfăşurat brăţările lanţurilor cu cârpe, rupte din cămăşile lor, ca să nu simt răcealsa fiarelor. Degeaba! Şi azi, după atâta timp, la vârsta de 75 de ani, simt reumatismul în oasele gleznelor.[...] Am purtat aceste lanţuri timp de patru luni, până s-au lustruit, de îţi făceai mustaţa în ele. Mi-au fost scoase în ajunul zilei de 1 mai 1956.”

Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 244.

Foto: http://www.margineanu.ro/psychologist/hystory.html