Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

vineri, 10 iulie 2009

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare


"Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei"
Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”
Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).
„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”
Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.
Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.
Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.
Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”
Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!
Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!
Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!
Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă - după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.
Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.
Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”
În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!

Dacă ceea ce ne salvează, în relaţia cu Dumnezeu, este comunicarea, prin rugăciune şi spovedanie, atunci tot ea ne va salva şi în relaţiile interumane


Primim de la cititori: Politeismul valorilor - mai este loc pentru Dumnezeu?

Ioana BIDILICĂ-Vasilache

Vineri, 10 iulie

Dacă este să ne ascuţim privirea asupra lumii pe care o locuim, aşa cum putem fiecare da mărturie de evenimentele ei, de la zona politică şi economică, la cea culturală, aflată în zodia experimentului, sau la cea a ştiinţei şi tehnicii, al cărei progres, pentru bunicii noştri, este împlinirea lecturilor SF de tinereţe, până la felul în care toate acestea (dis)apar în ziarele care-şi propun să o reflecte, ne vom afla, poate puţin incomod, în situaţia de a recunoaşte că societatea actuală este una a spectacolului. O societate care îşi propune, înainte de toate, să simuleze şi să seducă. Este întemeiat, în consecinţă, să ne întrebăm dacă nu cumva lumea ne locuieşte pe noi, şi nu invers.

Lumea contemporană nu mai este o opţiune de viaţă, ci o convenţie. Evenimentele trăite apar ca independente de individ, poate pure coincidenţe, fără să se mai întâmple explicit cuiva şi fără să mai fie cineva explicit responsabil pentru ele. Însă, ar fi greşit să vedem în aceasta disoluţia legăturilor sociale şi transformarea colectivităţilor într-o masă compusă din atomi individuali lăsaţi să se manifeste liber într-o mişcare browniană. Chiar dacă sinele nu mai reprezintă „mare lucru“, el nu este izolat, ci este prins într-o textură de relaţii mai mobilă şi mai dezvoltată ca niciodată.

Dacă vedem capitalul ca proces, un proces de reproducere a vieţii sociale prin producerea de bunuri, în care, în lumea capitalistă, suntem cu toţii implicaţi, atunci el devine un mod dinamic de organizare socială, ce trasformă neîncetat societatea: creează noi dorinţe şi necesităţi, exploatând capacitatea de muncă şi dorinţele individului, modificând spaţiile şi accelerând ritmul vieţii. Expansiv şi imperialist, capitalismul influenţează domenii ale vieţii culturale şi moravurile, acestea ajungând treptat în sfera de influenţă a nucleului financiar şi a logicii circulaţiei capitalului.

Logica speculativă a capitalului se extinde asupra întregii vieţi - oamenii îşi creează propria istorie în moduri specifice şi complet imprevizibile, care depind de aspiraţiile proprii. Trăim în era individului, folosind expresia lui Alain Renaut - el este valoarea, prin care, la capătul unei eroziuni continue a formelor şi conţinuturilor tradiţionale, regulile şi normele sunt întemeiate de către voinţe individuale sau voinţe ale grupurilor care se individualizează. Omul nu este nici în mod esenţial bun, trebuind să fie ajutat să acţioneze conform naturii lui, nici în mod esenţial rău, trebuind să fie împiedicat de la a acţiona pe baza impulsurilor sale - el este ambivalent, iar această ambivalenţă este atât definitorie pentru relaţiile interumane, dar şi baza construcţiei instituţiilor asistate de putere sau ale seturilor de norme raţionale, care încearcă să o elimine. Individul constată imposibilitatea practică a unor reguli universale solid fondate, el instaurează în gândire şi acţiune o domnie a multiplicităţii şi a diferenţei, fiind „alergic“ la orice principiu totalizator. Orice cod etic universal este, deci, declarat inconsistent cu natura umană.

Dispariţia normelor prestabilite transmise pe calea tradiţiilor face ca existenţa unui spaţiu comun de referinţă pentru valori să nu mai pară evidentă. Aceasta nu conduce, însă, numai la posibilitatea fiecăruia de a-şi inventa propriile norme, de cele mai multe ori amorale, ci tocmai dinamica modernizării are, într-o anumită măsură, de-a face cu emanciparea tot mai radicală a indivizilor faţă de toate principiile care guvernau viaţa în comun. În faţa unei astfel de eroziuni destabilizatoare pentru o conştiinţă vidată de reperele sale şi confundată cu propria sa libertate, doar o voinţă încrâncenată de a recompune universul tradiţional îi poate face faţă.

Este o astfel de libertate maximizată, faţă de norme în genere, libertatea bună? Nu, fiindcă acţiunile tale devin relative la lumea aceasta şi moda ei în materie de mentalităţi, principii, scopuri. Cum scrie părintele Andrei Kuraev în „Provocările ecumenismului“, „despre omul care refuză să se identifice cu o tradiţiei spirituală concretă nu se poate spune că-şi apără libertatea, ci, dimpotrivă, că şi-o desconsideră.“

Rămâi ancorat în cotidian tocmai în felul indezirabil: el este baza construcţiei individualităţii tale, în loc ca tu, fin observator al lui şi conştient de locul tău în el, să mărturiseşti ceea ce se află dincolo şi ceea ce este, în final, prezent în fiecare din noi - pe Dumnezeu. Suntem femei sau bărbaţi, homosexuali sau heterosexuali, majoritari sau minoritari din punct de vedere etnic, artişti, ingineri sau economişti, rockeri, raperi sau manelişti, filatelişti sau cititori înrăiţi, ahtiaţi după cumpărături sau microbişti, înainte să fim oameni. Boala noastră de căpătâi este că ne definim mai curând prin diferenţa specifică, decât prin genul proxim - toţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, anulând astfel tocmai singurul loc în care, întâlnindu-ne, mai vorbim aceeaşi limbă. Doar în Biserică mai este anihilabilă această singurătate greu de purtat, pe care o propovăduim fără să realizăm, de altfel, cu toţii în numele diferenţei.

Dacă ceea ce ne salvează, în relaţia cu Dumnezeu, este comunicarea, prin rugăciune şi spovedanie, atunci tot ea ne va salva şi în relaţiile interumane. Aceasta înseamnă: a-ţi exprima părerea şi a o asculta pe a celorlalţi, a da o mână de ajutor atunci când îţi este cu putinţă, a-ţi mărturisi uneori limitele şi neputinţele, a-ţi asuma alteori roluri, cu alte cuvinte a face uz de drepturile tale, precum şi a fi conştient de datoriile tale în societate şi înaintea lui Dumnezeu.

Sursa : http://www.ziarullumina.ro/articole;953;1;25583;0;Primim-de-la-cititori-Politeismul-valorilor---mai-este-loc-pentru-Dumnezeu.html

Imaginea :http://www.episcopiaslatinei.ro/manastiri/m-brancoveni/


Icoana Maicii Domnului de la Konevits


Sursa:

http://molonlabe70.blogspot.com/2009/07/icon-of-mother-of-god-of-konevits.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Joi[Rom 15, 17-24; Mt. 12, 46 – 13, 3]. „Fiindcă cel ce va împlini voi Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă.” Domnul lasă să se înţeleagă că înrudirea duhovnicească, pe care El a venit s-o sădească şi să o sporească pe pământ, nu e totuna cu înrudirea trupească, deşi numele legăturilor de rudenie sunt aceleaşi pentru amândouă. Şi în înrudirea duhovnicească sunt taţi şi mame, cei ce dau naştere prin cuvântul adevărului sau prin binevestire, precum grăieşte Apostolul Pavel. Şi în înrudirea duhovnicească sunt fraţi şi surori, cei născuţi cu aceeaşi naştere duhovnicească şi care cresc în acelaşi duh. Legătura de rudenie e făcută aici prin lucrarea harului; dar aceasta nu e o lucrare din afară, de suprafaţă, ci e la fel de profundă şi de vitală ca şi cea trupească, numai că are loc în alt tărâm – mai înalt şi mai însemnat. Tocmai de aceea are precădere asupra înrudirii trupeşti şi, atunci când nevoia o cere, o aduce pe aceasta jertfă intereselor sale duhovniceşti, fără părere de rău, cu deplina încredinţare că această jertfă este plăcută lui Dumnezeu şi ceruta de către El.

Vineri[ Rom. 16, 1-16; Mt. 13, 4-9]. Pilda despre semănător zugrăveşte diferitele atitudini ale sufleteşti faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Pe primul loc stau cele care nu iau aminte la el. Ascultă, dar cele auzite nu intră în suflet, ci se aştern pe deasupra lui, ca sămânţa în drum. Cuvântul nu are loc în aceste suflete, pentru că ele au alt fel de a gândi, alte reguli, alte gusturi. De aceea, el piere degrabă din amintirea lor, este uitat ca şi cum n-ar fi fost auzit niciodată. În al doilea rând, sunt cei care ascultă cuvântul cu plăcere şi îl primesc cu grăbire, dar nu vor să poarte nici un fel de osteneli pentru a-l împlini. Ca atare, atâta timp cât nu se cere nicio jertfă, ei se desfătează de cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales de făgăduinţele cuprinse în el; dar îndată ce apare trebuinţa de a jertfi ceva pentru a rămâne credincioşi acestui cuvânt, se leapădă şi de cuvânt, şi de făgăduinţele lui spre a-şi păstra cele de care sunt legaţi. În al treilea rând, sunt cei care primesc cuvântul şi încep să trăiască după îndreptarul lui, dar apoi se lasă prea mult în voia grijilor şi întristărilor acestui veac, grijilor pământeşti care înăbuşă toate bunele începuturi ce luaseră fiinţă sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu. În al patrulea rând, sunt cei care primesc cuvântul cu credinţă deplină şi se hotărăsc să trăiască după cerinţele lui, gata de orice jertfă şi osteneală, şi nu îngăduie inimii lor să se lege de nimic din cele pământeşti. Să şadă fiecare şi să cugete în care stare se află.