Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 9 iulie 2009

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare


Însă cel mai lucrător chip al smereniei de sine este tăierea propriei voi. Sfântul Varsanufie subliniază aceasta în mod limpede, spunând: Smerenia constă în a se socoti omul pe sine ca nefiind ceva, în a-şi tăia întru toate voia sa, a se supune tuturor şi fără tulburare a suporta acelea care-i vin din afară…Nu trebuie ca el însuşi să caute pentru sine lucruri pline de umilinţă, căci aceasta conduce spre slava deşartă, împiedică izbânda şi aduce mai mult vătămare decât folos.” Dacă-ţi trimite însă Dumnezeu vreo lucrare de umilinţă, fie printr-un oarecare om, fie prin oarecare împrejurări, nu trebuie să te împotriveşti ori să te revolţi, ci să te supui întru ascultare. Aceasta conduce spre izbândă…
„Umilinţa – continuă Sfântul Varsanufie – poate fi de două feluri: una izvorâtă din propria ta inimă(aceasta este smerirea de sine – n.n.), iar alta vine din necazurile venite din afară. Umilinţa ca urmare a necazurilor din afară este mai mare decât cea care provine din propria noastră inimă. Căci mai uşor este ca tu singur să-ţi suporţi jignirile decât să suporţi ofensele altor oameni. Cea de pe urmă pricinuieşte o mult mai mare durere în inimă”.
O asemenea suportare a ofenselor din partea aproapelui este o adevărată nevoinţă duhovnicească de dobândire a smereniei. Această nevoinţă nu este zadarnică. Atunci când ne ostenim spre a dobândi smerenia cea plină de virtute, Dumnezeu se milostiveşte şi ne ajută. Sfântul Isaac Sirul dă mărturie în acest sens: „Dacă omul se smereşte, îndată mila lui Dumnezeu îl înconjoară. Atunci inima simte dumnezeiescul ajutor şi află o oarecare tărie de încredinţare lăuntrică ce se deşteaptă întru el…Atunci inima lui se umple într-o clipă de credinţă”.
Omul poate şi trebuie să se smerească. Dumnezeu ne obligă(I Ptr. 5, 6). Însă a ajunge până la desăvârşita smerenie nu stă în puterea niciunui muritor de rând. Numai Dumnezeu poate să dăruiască desăvârşita smerenie. Iar aici există un adânc înţeles proniator. Această smerenie primită de la Dumnezeu ne umileşte cu adevărat, în timp ce smerenia omenească poate să ne arunce chiar şi în mândrie.
Cel ce se nevoieşte cu adevărat întru dobândirea smereniei, permanent se înjoseşte pe sine, spunându-şi în mintea sa(însă nu înaintea altora, ca să nu se nască din aceasta o falsă mărturie):
„Eu nu sunt drept. Nu mă nevoiesc aşa cum trebuie. Şi în fiecare zi pun doar început”. Iată, cu o astfel de modestie trebuie să se nevoiască un om. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte spre cererea smerită a binecuvântatei smerenii prin minunata lui rugăciune de seară, alcătuită din 24 de cereri, din care cea de-a zecea grăieşte astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am săvârşit nici un bine înaintea ta, dă-mi după harul Tău să pun început bun!”
Dacă noi multă vreme ne ostenim în acest chip, socotindu-ne că nu am făcut nimic, dacă ne căim şi ne vedem ca cei mai păcătoşi dintre toţi oamenii, în inima noastră se va ivi pe neaşteptate dorita şi dăruita smerenie, cea plină de har de la Dumnezeu şi ceva întru totul minunat împreună cu ea: harica luminare, care va pătrunde asemenea unei raze în cămăruţa interioară a inimii noastre. Şi deodată, noi vom vedea că acolo văzduhul nu este aşa curat cum ni se părea nouă până atunci, şi cum în el se plimbă praful păcatului, pe care noi nu-l observăm din pricina întunecimii din noi. Şi astfel, văzând atât de multe păcate neconştientizate până în acel moment, ne vom plânge pe noi şi din ce în ce mai mult ne vom întări în convingerea că suntem foarte păcătoşi. Această smerită şi sinceră convingere ne va trezi la pocăinţă, iar pocăinţa va spori întru noi lumina cea duhovnicească. În lumina ei harică ne va fi cu putinţă să vedem încă şi mai clar şi cele mai ascunse păcate, atât cele actuale, cât şi cele trecute. Acestea ne vor smeri spre a primi spre pocăinţă lumina cea nouă a smereniei, până ce ajungem, în curăţia noastră, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos(Evr. 4, 13), până ce vom conştientiza că mult ne-am ostenit, însă nu noi, ci dumnezeiescul har care este întru noi(I Cor. 15, 10). Astfel, cu cât primim mai multă lumină, cu atât ne simţim mai păcătoşi. Şi cu cât mai păcătoşi ne simţim, cu atât mai multă smerenie ne va umple. Şi ne va deveni aceasta minunată întru ochii noştri. Pe când alţii ne văd asemenea sfinţilor, noi ne vom simţi ca păcătoşii cei mai de pe urmă.
Avva Dorotei povesteşte: „Odată, avva Zosima vorbea despre smerenie, iar un bărbat învăţat, care dorea să înţeleagă cât mai limpede această noţiune, l-a întrebat: „Spune-mi, cum te socoteşti tu ca un păcătos? Oare nu ştii că eşti sfânt? Oare nu ştii că ai virtuţi? Iată, vezi că împlineşti poruncile. Dacă e aşa, cum te socoteşti păcătos?” Stareţul nu ştia cum să-i răspundă, ci repeta doar: „Nu ştiu cum să-ţi spun, însă mă socotesc ca păcătos…!” Observând că stareţul se străduia să-i răspundă, m-am amestecat în vorbă, adresându-mă filosofului: „Nu tot aşa este oare şi în ştiinţa filosofiei? … Când cineva se instruieşte bine în această ştiinţă si se ocupa cu ea, el dobândeşte, după această îndeletnicire a sa o oarecare obişnuinţă, fără ca să-şi explice singur cum a ajuns cunoscător în acest lucru. Treptat, pe nebăgare de seamă, sufletul a dobândit deprinderea prin exersarea în această ştiinţă. Tot astfel este şi cu smerenia: din împlinirea dumnezeieştilor porunci dobândeşti o oarecare obişnuinţă către smerenie şi nu ştii cum să exprimi aceasta în cuvinte.” Când avva Zosima a auzit aceasta, s-a bucurat, m-a îmbrăţişat şi a spus: „Întocmai aşa este, după cum ai explicat!” Filosoful, mulţumit, s-a pus şi el de acord cu noi.”
Pe calea smereniei există realizări şi nerealizări, căderi şi ridicări. Însă acest fapt nu trebuie să ne facă nefericiţi. Astfel este duhovniceasca lege: dacă te împotriveşti cu putere demonilor, ei vor ridica un război puternic împotriva ta. Însă nu trebuie să ne îngrijorăm, cunoscând că tocmai atunci este cu noi Dumnezeu Cel plin de biruinţă. Să stăm îndrăzneţi de strajă şi să fim cu luare-aminte! Dacă vine durerea, să răbdăm cu mărinimie! Durerile ne arată că există Dumnezeu, Care ne iubeşte în ciuda păcatelor noastre şi ne aduce aminte de El. Dacă ni se întâmplă vreun necaz ce nu atârnă de noi, sa ne înclinăm cu smerită supunere capul înaintea celor rânduite de Pronia dumnezeiască! Necazurile, pentru cei ce se pocăiesc, sunt cărări către Dumnezeu. Dacă ni se arată alte ispite, fie din răutatea diavolească, fie de la oameni răi, să le întâmpinăm cu credinţă şi nădejde! Astfel planul demonic cel plin de răutate se va preface nouă în mare bunătate duhovnicească şi planurile lui Dumnezeu cele mântuitoare, privitoare la noi, se vor înfăptui. Izbânzile să ne umple de nădejde, fără să cădem însă în mândrie! Iar neizbânzile să ne smerească, fără să ne conducă la deznădejde! Iar atunci când şi din neizbânzile pricinuite, după îngăduinţa lui Dumnezeu, de către diavoli, noi ne folosim spre a ne smeri, fără a cădea în deznădejde, prin aceasta vom face pe diavoli să cadă în deznădejde.
Sfântul Marcu Ascetul afirmă că dacă noi înşine, fără oarecare îmboldiri din afară, ne-am fi străduit să dobândim smerita cugetare, nu ar fi fost nevoie să fim pedepsiţi. „Toată răutatea şi necazurile - scrie el – care ni se întâmplă, ni se trimit datorită faptului că suntem mândri. Căci dacă chiar şi Sfântului Apostol Pavel, spre a nu se înălţa, i-a fost trimis un înger al satanei să-l bată peste faţă(II Cor. 12, 7), cu atât mai mult îi va fi îngăduit lui satana sa ne asuprească atunci când ne mândrim, spre a ne smeri. Protopărinţii noştri(din Vechiul Testament) au avut case, bogăţii , au avut soţii, s-au îngrijit de copii, dar pentru nemărginita lor smerita cugetare vorbeau cu Dumnezeu. Iar noi ne-am îndepărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am lăsat casele şi, crezând că suntem alături de Dumnezeu, am fost batjocoriţi de demoni pentru mândria noastră. Acela care este înfumurat, nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi. Căci dacă şi-ar fi văzut nebunia şi neputinţa lui, nu s-ar mai fi înălţat. Însă, necunoscându-se pe sine, cum ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă el nu a putut să-şi cunoască nechibzuinţa sa, în care dăinuie, cum va putea să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu, de care se află atât de departe, fiind străin de aceasta?