Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

luni, 23 martie 2009

Margareta Sterian

Paternitatea duhovnicească - Transmiterea învăţăturii(III)


Sf. Siluan Atonitul „Socotea că smerita cale a ascultării era, în general, mai sigură decât toate. Era ferm convins că mulţumită credinţei celui care cere sfatul, răspunsul părintelui duhovnicesc va fi întotdeauna bun, folositor şi plăcut lui Dumnezeu.” El observa, din experienţa dobândită, că : „...atunci când un duhovnic răspunde în exerciţiul slujirii sale întrebărilor care îi sunt puse, el este liber în acea clipă de lucrarea patimilor sub care se găseşte cel care-l întreabă; astfel, el va vedea lucrurile mai limpede şi va fi mai deschis faţă de lucrarea harului dumnezeiesc”, iar atunci când răspunsul este nedesăvârşit, se întâmplă din iconomie dumnezeiască, deoarece ucenicul nu are puterea de a îndeplini « un act duhovnicesc desăvârşit ».

Însă, când apar îndoieli în mintea celui care cere sfatul, relaţia se falsifică. Duhovnicul nu mai insistă pe cuvântul său, de vreme ce ucenicul nu mai vede în el expresia voii lui Dumnezeu, ci un cuvânt omenesc. Ca om, el se retrage. De aceea, ucenicul care vrea să afle voia lui Dumnezeu din gura părintelui său duhovnic, trebuie să primească cu credinţă întâiul său cuvânt, să nu şovăie, să aibă certitudinea că este un cuvânt insuflat de Duhul Sfânt prin rugăciune: „Harul dumnezeiesc va odihni peste cel ce face aşa.” Ascultarea lui trebuie să fie desăvârşită. Taina ascultării duhovniceşti adevărate este condiţia indispensabilă pentru primirea predaniei vii, căci „...de îndată ce în ucenic se iveşte cea mai mică împotrivire faţă de părintele duhovnicesc, firul predaniei se rupe şi sufletul învăţatorului se închide în el însuşi”, iar „a-l contrazice şi corecta pe părintele duhovnicesc înseamnă a ne aşeza noi înşine mai presus de el şi a înceta prin aceasta de a mai fi ucenicii lui.”

A face voia lui Dumnezeu este, deci, un act condiţionat direct de cunoaşterea voii Lui şi numai un părinte încercat, trăitor, are harisma discernerii voii lui Dumnezeu, iar ucenicul apelează la acesta pentru a nu confunda voia proprie cu voia divină: „Dacă vrem să ne mântuim, să nu ne facem niciodată voia noastră, nici să credem minţii noastre”, spune şi Părintele Paisie. Învăţându-şi ucenicul să-şi taie voia proprie supunând-o Bătrânului său, acesta îl ajută să pună început bun mântuirii sale: „Învăţăm să devenim fiii unui asemenea Tată, supunând voinţa noastră acelora pe care îi recunoaştem ca fiind trimişi de Dumnezeu.[...]Nu vreau să mai fac voia mea, ci voia lui Dumnezeu”, care se exprimă prin glasul părintelui: „Numai supunându-mă unei voinţe umane, eu recunosc, ca expresie a voii divine, voinţa unui sfânt, a unui părinte, a unui martor demn de încredere şi lucrând cu mandat divin şi întâlnesc voia divină.” Pentru Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, supunerea voii proprii altuia, din dragoste pentru Dumnezeu, e un act eliberator şi primul pas spre mântuire, deoarece Îi lasă loc lui Dumnezeu să lucreze cu harul Său. Creştinismul cunoaşte această formă supremă de libertate a supunerii omului la voia atotînţeleaptă şi atotbună a Creatorului său, singura autentică, pentru că te sustrage puterii stăpânitorului acestei lumi.

Părintele Paisie Olaru nu a teoretizat această realitate a paternităţii duhovniceşti rodnice, dar a stimulat-o prin exemplul vieţii sale şi a susţinut-o prin sfaturile sale. A fi duhovnic este o răspundere covârşitoare, de care nu se poate achita onorabil decât un om duhovnicesc, un trăitor al ortodoxiei, care prin rugăciune stăruitoare şi viaţă ascetică a primit harisma dragostei, încât să îi considere pe toţi cei încredinţaţi lui drept copiii săi, jertfindu-se pentru ei. Despre fiii săi duhovniceşti, Părintele Paisie mărturisea: „Cei mai mulţi şi mai râvnitori m-au ascultat, au ţinut cont de blagoslovenie, s-au spovedit sincer şi şi-au predat sufletul în mâna stareţului şi duhovnicului. Aceştia m-au bucurat cel mai mult.”

Virtutea ascultării este bunul cel mai de preţ al ucenicului, consideră Părintele, deoarece atrage harul lui Dumnezeu asupra lui(„ Când eşti unit cu duhovnicul, te inundă harul”) şi sporeşte în viaţa duhovnicească fără dificultate, aducând bucurie învăţătorului său, care îi răspunde cu toată dragostea lui :

„…eu i-am primit ca pe copiii mei sufleteşti, i-am mângâiat, i-am împăcat când erau în ispită şi i-am învăţat să iubească cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tăcerea, smerenia şi rugăciunea la chilii.”

Iubirea maternă şi ocrotirea paternă intră deopotrivă în formula sufletească a unui părinte duhovnicesc, dublate de iniţierea în viaţa în Hristos, prin care îi îndreaptă pe calea mântuirii, cu răbdare şi îndelungă răbdare. Această din urmă calitate i-a fost necesară mai ales pentru acei ucenici care « veneau rar la spovedanie, iertau mai greu pe ceilalţi, cârteau în ascultare şi erau uneori nemulţumiţi », caractere mai îndărătnice şi greu modelabile, reticente, dar nu imposibil de îndreptat, cu ajutorul lui Dumnezeu: „Cu aceştia aveam mai mult de lucru. Îmi trebuia mai multă răbdare şi meşteşug ca să-i câştig duhovniceşte. Uneori mă duceam eu pe la chiliile lor. Alteori le dădeam canon mai uşor, îi încurajam mai mult şi mă rugam pentru ei.” Instrumentul duhovnicului este rugăciunea, prin care intervine discret şi hotărâtor în viaţa fiilor, vindecând rănile lor cu harul lui Dumnezeu.

Un duhovnic este o persoană foarte exigentă cu sine, urmărind permanent să fie la înălţimea chemării, „ să corespundă cu faptele”, cum spunea Părintele Paisie, modelului propus ucenicilor. Deşi a avut multe împliniri, el nu considera că a ajuns la înălţimea sufletească a unui duhovnic iscusit, căutând să se desăvârşească. Primejdia care îl pândeşte, de obicei, pe un duhovnic este de a se sminti de păcatele pe care le aude la spovedanie şi a cădea în ispită din cauza lor, de aceea trebuie să aibă tot timpul harul Duhului Sfânt asupra sa, fiind curat de patimi, şi de aceea „Duhovnicia se dă, după Canoane, numai celor mai vârstnici şi cercaţi. ”Pentru Ava Paisie, « cercat » înseamnă trecut prin focul ispitelor ca un biruitor, lămurit, adică purificat de patimi. Idealul său este foarte înalt în materie de duhovnicie: „Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeşnic, ca să lumineze tuturor.”

Este un ideal inspirat direct din cuvintele Mântuitorului, Care zice: „ Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie ca să o pună sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri(Mat. 5, 14-16), şi presupune o viaţă exemplară prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care atrage harul şi « lumina », despre care Sf. Ev. Ioan spune: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”(In. 1, 9). Cu alte cuvinte, trebuie să fie un om care poate spune, ca Sf. Ap. Pavel, că Hristos trăieşte în el. Căci Hristos este Păstorul cel Mare, pe Care Îl doare inima pentru oi şi care îşi pune viaţa pentru ele. Numai unit cu Hristos în rugăciunea inimii şi în Sfintele Taine, duhovnicul poate atinge desăvârşirea. Absolut necesare îi sunt duhovnicului rugăciunea, blândeţea şi dreapta socoteală(discernământul), căci „turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul.”El trebuie să cumpănească între asprime şi iertare, încurajare şi mustrare, deoarece „i se cade duhovnicului a lua hotărâre dreaptă, după pravilă.”

Sintetizând experienţa de-o viaţa, Părintele Paisie spunea: „...calităţile unui duhovnic bun sunt cam acestea : să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de cele pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.”

« Taina » duhovnicului Paisie Olaru a fost dragostea fără deosebire pentru toţi, căci „toţi au suflet şi au nevoie de mântuire”. Nu mai puţin a contat conştiinţa datoriei faţă de Hristos, Care i-a încredinţat « oile » Sale şi Care îl va întreba despre fiecare în ziua judecăţii. Pe un stareţ îl îndemna: „Părinte, să luăm aminte că avem mare răspundere de sufletele pe care le-am adunat să se mântuiască. Să nu ne judece că nu i-am povăţuit. Că păstorul bun face şi oile bune şi le păzeşte de lupi şi le dă Stăpânului sănătoase şi toate la număr. Iar păstorul rău şi pe cele bune le face rele !” Fiind un om smerit, Părintele Paisie îşi cerea iertare, că poate i-a smintit pe unii sau n-a avut destulă dragoste pentru ei, dar îi ruga să aibă toată încrederea în duhovnic, pentru că „...nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el” înduhovnicirea omului.

Ca un om ce putea greşi, s-a temut mereu că a legat ceea ce trebuia să dezlege şi a dezlegat ce trebuia să lege, „însă rămâne totul la judecata şi mila lui Dumnezeu, că omul întotdeauna este supus greşelii...” Aşa că îşi învăţa ucenicii care sunt duhovnici să aibă mare grijă cum iconomisesc Sfintele şi mântuitoarele Taine, iar pe cei ce nu făgăduiesc să părăsească păcatele să nu-i dezlege să se împărtăşească. Spre a nu greşi, îi sfătuia să ţină cont de Sfintele Canoane şi de practica părinţilor iscusiţi, iar în cazuri grele, să apeleze la duhovnici pricepuţi şi la ierarhi. Nu în ultimul rând, îi îndeamna să se roage, că Dumnezeu îi va încredinţa tainic cum să procedeze în fiecare situaţie. Cuvintele sale testamentare pentru ucenici, chemaţi să nu întrerupă firul paternităţii spirituale în Biserică, reflectă o conştiinţă luminată : „Să mă pomenească la sfânta rugăciune cât vor fi în această viaţă trecătoare şi să crească şi ei ucenici duhovniceşti. Ce au văzut bun la mine, să urmeze; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie şi ei iertaţi de Dumnezeu în cer !”

Unul dintre aceşti ucenici ai săi, făcea un portret generic al duhovnicului :

„Marele Duhovnic este Hristos. Ceilalţi duhovnici, mai mari sau mai mici, trebuie să privească mereu la El[...]Duhovnicul bun este modest ; Duhovnicul bun nu caută ale sale; Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomeneşte la Sfânta Liturghie[...] Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoinţa sa şi eventual cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu ; [...] Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng; Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din Ceruri; Duhovnicul bun iubeşte pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui; Duhovnicul bun[...] îi învaţă pe ucenicii săi să zidească pe temelie bună[...] ;Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor ;Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se încheie la mormânt[...]; Duhovnicul bun face lucrarea sa pentru Dumnezeu şi nicidecum pentru oameni.[...] Un astfel de duhovnic a fost Părintele Paisie Olaru, poate cel mai nevoitor monah de la Sfântul Calinic Cernicanul încoace.”(Arhim. Timotei Aioanei)


Citate extrase din:

Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, op. cit. , p.36

Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit.

Sf. Efrem Katounokiotul în Ascultarea de duhovnic, Ed. Credinţa Străşmoşească, 2002.

Părintele Paisie Olaru - Povăţuitor spre poarta Raiului, p. 88-89

Despre dragoste


„Acum însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie[decât pe Hristos]. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea lui Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat si aşa cum trebuie să-l iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile si treburile lumeşti. Sf. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina asta la Pavel, chiar când nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sunt cu totul altfel. Dacă vom cerceta cu atenţie, vom vedea că la majoritatea oamenilor altele sunt pricinile care îi fac sa se iubească între ei decât dragostea lui Hristos.[…] pricini curat lumeşti leagă pe oameni unii de alţii. Şi se vede aceasta din pricinile care fac din prieteni duşmani. Pentru ca oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainica, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici ceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi , pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei. De aceea şi Sf. Pavel spunea: Dragostea niciodată nu cade. [1 Cor 13, 8]

Ce poţi să spui? Că te ocărăşte cel pe care l-ai cinstit? Că a vrut să te junghie cel căruia i-ai făcut bine? Dar dacă-l iubeşti de dragul lui Hristos, atunci această dragoste te face să-l iubeşti şi mai mult. Pricinile care duc în celelalte feluri de dragoste la răcirea dragostei, tocmai acelea duc aici la sporirea ei. Mai întâi, că un om care îţi răspunde la dragoste cu ură este pentru tine pricină de răsplată; în al doilea rând, că omul acesta care îţi răspunde la dragoste cu ura are nevoie de mai mult ajutor, de mai mare îngrijire. De aceea pe omul care iubeşte pe oameni de dragul lui Hristos nu-l interesează din ce familie e cutare, din ce ţară, dacă e bogat, dacă îi răspunde la dragoste cu dragoste sau altceva asemănător, ci fie că-l urăşte, fie că-l ocărăşte, fie că-l ucide, el continuă să-l iubească, pentru că are îndestulătoare pricină de iubire pe Hristos; de aceea stă şi neclintit, tare şi nemişcat în dragostea sa, ca se uită la Hristos. Că şi Hristos tot aşa a iubit pe duşmani, pe cei nerecunoscători, pe ocărâtori, pe hulitori, pe cei ce Îl urau, pe cei ce nici nu voiau să-l vadă, pe cei care preferau lemnele şi pietrele în locul Lui. I-a iubit cu cea mai înaltă dragoste, faţă de care alta la fel nu poţi găsi[…]Uită-te cum continuă să-i iubească pe cei care L-au răstignit, pe cei care L-au batjocorit![…] Să căutăm, dar, şi noi această dragoste, să năzuim spre ea, ca să ajungem imitatorii lui Hristos şi să avem parte şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea , în vecii vecilor, Amin.”(702-703)

„Îmi spui că cineva ţi-a făcut rău? Miluieşte-l, nu-l urî! Plângi şi jeleşte-l, nu-i întoarce spatele! Că n-ai supărat tu pe Dumnezeu, ci el! Pe tine Dumnezeu te laudă dacă suferi fără gând de răzbunare răul ce ţi s-a făcut. Gândeşte-te că Hristos, când avea să fie răstignit pe cruce, Se bucura pentru El , dar plângea pe răstignitorii Săi. Tot aşa trebuie sa facem şi noi. Cu cât ni se face mai mult rău, cu atât trebuie să plângem mai mult pe cei care ne fac rău. De aici, pentru noi, mari bunătăţi, pentru aceia, chinuri şi pedepse.”(713)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei

"Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut" - Evocare




Mircea Vulcănescu( „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”)

„…Influenţele suferite de cineva până la o anumită vârstă sunt poate în legătură cu obscure afinităţi latente; dar sunt, de cele mai multe ori , pentru un tânăr neformat, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te-ai cristalizat deja într-un fel, sunt desigur oameni pe care simţi că trebuia să-i întâlneşti, într-atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale; când eşti încă tânăr şi amorf, conformaţia ta viitoare atârnă de mult ori de întâlnirile pe care ţi le prilejuieşte întâmplarea.”(21)

„Peste Nae Ionescu am dat întâia oară într-o miercure din primăvara anului 1920 sau 1921. Eram în clasa a VI-a ori a VII-a de liceu Veneam la minunatele cursuri făcute de Vasile Pârvan în sala a 4-a a vechii Universităţi[…] Ascultam regulat cursurile lui despre drama antică, în sala ticsita de lume[…] Aflând ca V. Pârvan nu-şi ţine cursul în acea zi, ca să nu-mi pierd timpul în zadar, am coborât în sala a 18-a…” „Peste puţin timp a intrat un tânăr lung şi uscat, cu nişte ochi care atunci mi s-au părut negri, şi a făcut o lecţie extrem de abstractă, dar în acelaşi timp extrem de clară, despre principiul uniformităţii în ştiinţele naturale. Nu-l mai văzusem până atunci şi nici nu mai auzisem de Nae Ionescu. Dar m-a impresionat coerenţa gândirii lui şi mai ales expresivitatea gestului lui cu mâna dreaptă.[…]

M-am întors acasă de la curs şi am aşternut îndată o „teorie a criteriilor”…e prima influenţă suferită de mine din partea lui Nae Ionescu.”[...]„L-am revăzut pe Nae Ionescu după bacalaureat, în toamna anului 1931, la examenele de logică. Dădeau cu el examen mai mulţi „crocodili” din anii superiori ai Facultăţii[…] dădeau examen de logică despre… Cartea lui Iov.(22-23)”

„M-am interesat de el de pe la alţi prieteni mai mari care-i fuseseră colegi de Facultate”; am aflat că „era om evlavios, că se ducea regulat la Biserica Albă şi îngenunchea la citirea Evangheliei şi la ieşirea cu Darurile”, „că era foarte deştept, că scrisese la Noua revistă română a lui Motru, care-l iubea mult, că scria sub pseudonim la Ideea europeană, că e foarte leneş, că nu vrea să scrie cărţi…”(23)

M. Sebastian( „Cum am devenit huligan”)„Nae Ionescu”

„Pe profesorul Nae Ionescu l-am văzut prima oară în Brăila, prin 1923 sau 1924, la o conferinţă. Vorbea, într-un ciclu al Ideii europene, despre criza religioasă în Germania, daca ţin bine minte. Eram în clasa a cincia de liceu”(48) „L-am revăzut trei ani mai târziu, la examenul meu de bacalaureat, ca preşedinte al comisiei. Prezenţa lui în acest liceu, de unde cu vreo 15 ani înainte fusese eliminat pentru „republicanism naţional”, producea acum un val de rumoare…” „îl aşteptam în bănci cu atâta frică , dar, mai ales, cu atâta curiozitate” „Ni se părea că acest tânăr , căruia bara energică a sprâncenelor îi dădea nu ştiu ce privire aprigă, era „aliatul” nostru.”

„Un an mai târziu, în august 1927, când trimiteam la „Cuvântul primul meu foileton, îl trimiteam la întâmplare.[…] O clipă fusesem ispitit să-l trimit lui Nae Ionescu. Dar omul mă intimida. La gândul că vor fi citite de el, rândurile mele mi se păreau dintr-o dată puerile, fără interes.”

„Am aflat mai târziu că era cineva în redacţie care se interesa de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila, aducând lungi foiletoane confuze: Nae Ionescu. Mă întreb cu sinceritate ce anume îl putea interesa în scrisul unui băiat de 19 ani, obsedat încă de lecturile sale de adolescent.”(49)

Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită sa-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.”(50)

Sunt oameni destinaţi să comunice direct cu tinerii, prin anumite valori pe care le realizează viaţa lor, prin anumite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă scrisul lor. Înţelegerea între generaţii este aproape întotdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa de generozitate a bătrânilor şi din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei, este o incapacitate reciproca de a se înţelege, ceea ce constituie uneori un conflict surd, domol şi suportabil, dar duce alteori spre foarte grave şi adânci lupte.”(51)

„ Oamenii care pot birui aceste rezistenţe sunt puţini. A vorbi tinerilor, a-i înţelege şi a te face înţeles de ei este un lucru dificil şi rar. Trebuie să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experienţe capabile să lumineze nu numai propria sa viaţă, ci şi viaţa celorlalţi trebuie să trăiască el însuşi o dramă de idei sau de pasiuni, pentru ca glasul lui să treacă dincolo de sine, către ceilalţi.”(51)

„E o funcţie spirituală care nu ţine de talent, nici de inteligenţă[…]Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită vehemenţă a vieţii interioare, anumită înclinare de a gândi viu asupra problemelor morale şi a face din ele veritabile drame. Ea cere mai ales altceva: curajul de a lua viaţa în serios, de a o lua în foarte serios.”[...] „Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii - oricât ar fi ei de geniali - care s-au dezinteresat de marile întrebări.”(52)

Mircea Eliade( „Memorii”)

„Pe atunci, Nae Ionescu era, ca şi Mircea Florian, un tânăr conferenţiar de-abia de câţiva ani la Universitate. Preda logica şi metafizica şi ţinea un curs de istoria logicii. N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre „Faust şi problema salvării”. Amfiteatrul Titu Maiorescu era arhiplin…A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu

sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete într-altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degete lungi subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare.”

„A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar N. I. le-a contenit, ridicând brusc braţul:

„Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui sa-l aveţi şi pe acela de a huidui când nu v-o plăcea o lecţie. Dar legea vă interzice huiduielile în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată, s-a lăsat o linişte nefirească, parca toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia ca lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare dintre noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că de spune Nae nu se găsea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai ca nu o puteai întâlni altundeva, că trebuia să vii aici, s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.

Nici n-am ştiut cum au trecut cele cincizeci de minute. Aproape că nu luasem note. Dar m-am trezit la sfârşitul orei hărţuit de întrebări şi probleme”.(106-107)

Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu „luceafărul poeziei româneşti „ nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist,persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera.

Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică faptul că, deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţara un număr festiv al revistei „Pan”,

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Luni(a patra săptămână a Postului)

« Apostolul Pavel spune că şi israelitenii, trecând marea, s-au botezat în ea(1 Cor 10, 2). Acest botez le-a slujit ca despărţire de Egipt. La rândul său, Apostolul Petru grăieşte : « Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi »(1 Ptr. 3, 21). Şi botezul nostru ne mântuieşte şi ne slujeşte ca zid despărţitor între întunericul tărâmului satanic al păcatului şi lumina vieţii în Hristos. Cel botezat se rupe de toate nădejdile şi reazemurile pământeşti şi trăieşte în acest veac ca într-o pustie, fără a se lega de nimic. Inima lui nu este pe pământ, inima lui este în veacul celălalt. Tot ce este aici îl atinge în treacăt, aşa încât cel ce are femeie este ca şi cum n-ar avea, cel ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi îndeobşte oricine se foloseşte de această lume – ca şi cum nu s-ar folosi deplin.(1 Cor. 7, 30)